Penibila ieşire din scenă a lui Ion Cristoiu

Nu m-a interesat hârjoana lui Cristoiu cu Badea, şi mai nou, şi cu Ciutacu, mai ales că de la o vreme Ion Cristoiu a luat-o zdravăn pe arătură. Şi când spun asta, nu mă refer la "celebrele" lui interviuri cu duduile EBA, Elena Udrea şi Ridzi. Mă refer la faptul că nu mai are ce spune, că se repetă, că s-a plafonat, ca jurnalist.

Nu e uşor să scrii ceva cu substanţă în fiecare zi. Ştiu despre ce vorbesc, am fost o bună bucată de vreme editorialist la acelaşi Jurnal Naţional. Cristoiu are această ambiţie, şi face rău. Încet, încet, publicul lui l-a părăsit, iar publicul JN şi al Antenelor s-a schimbat, este unul tânăr, mai radical, mai direct în exprimare, pentru care Badea şi Ciutacu sunt "de citit" sau "de văzut", mai degrabă decât Ion Cristoiu.

Ciocnirea asta era de aşteptat. Cristoiu nu mai este capabil să se reinventeze. Nu mai este motivat de nimic, nu mai are nimic de demonstrat. Într-un fel, caută un motiv să iasă din această afacere. Nu se mai simte confortabil într-o redacţie în care între el şi ceilalţi este o prăpastie de o generaţie. Nu mai e el vioara întâi.

Cred că era mult mai onest din partea lui să plece pur şi simplu, fără scandal. Sunt convins că i se putea oferui o ieşire onorabilă, dacă este vorba de ceva clauze contractuale constrângătoare. Poate i s-a oferit ceva mai bun, pe undeva: sunt atâtea ziare în derivă, care caută un "salvator". Poate s-a plictisit. Poate a dat în clocot orgoliul. Nu ştiu, şi nici nu vreau să ştiu. Doar că la un moment dat trebuie să-ţi planifici şi ieşirea din scenă. Şi s-o faci demnitate.

Acum, Ion Cristoiu nu reuşeşte decât un lucru: să fie penibil. Păcat...

Limbricul uasecerist

Cum ştiţi, Ioan T. Morar este o jigodie. Şi mândru de asta, de vreme ce ţine s-o demonstreze zi de zi. O fi şi asta un soi de metodă Coue: nu poate funcţiona dacă nu-şi repetă până la epuizare "sunt o jigodie, junt o jigodie, sunt o jigodie!"

Limbricul uasecerist comite ieri o postare pe blog, cu un titlu în acord cu jigodismul lui de zi cu zi: "A fost Eminescu pesedist?" Cretinul se agaţă de prezenţa, în curtea sediului PSD din Kiseleff 10, a unui bust a lui Eminescu. "Măi, să fie, s-a înscris poetul naţional în partidul lui Ion Iliescu şi noi nu ştim?! Cu ce ocazie a ajuns bustul aici?! Nu e o jmekerie? Nu e confiscarea unui simbol naţional?! Jos labele de pe Eminescu, tovarăşi!"

Când tu ai fost un scribălău la o oficină de propagandă a sistemului comunist, chiar dacă mai spălată şi mai de nişă, ca să zic aşa, şi faci mişto de unii care, până la proba contrarie, sunt, în democraţie, de stânga, e o culme a nesimţirii!

Ce nu ştie, sau nu spune ITMorar, este că în actualul sediu al PSD, casa Toma Stelian, a funcţionat până în 1977, când a fost avariată la cutremur, Uniunea Scriitorilor şi Muzeul Literaturii Române.

Mircea Micu, într-unul din volumele "Întâmplări cu scriitori" povesteşte o scenă care are drept subiect central o statuie a lui Eminescu, şi pe Zaharia Stancu. Nu sunt foarte sigur de amănunte, şi nici cartea nu o găsesc în bibliotecă, de aceea aş fi recunoscător celui care o are şi poate face corecţii, dacă greşesc.

În mare, povestea spune că Oscar Han(?) face o statuie a lui Eminescu, pe care Zaharia Stancu o "plantează" în locul unde este acum bustul lui Eminescu. Şi pune mâna într-o dimineaţă pe unul dintre membrii găştii de nebuni care fiinţa la mansardă, în jurul lui Fănuş Neagu, gen Păunescu, şi-l întreabă ce părere are despre statuie. Răspunsul a fost ireverenţios, de vreme ce Zaharia Stancu s-a supărat, Oscar Han fiindu-i prieten.

Existenţa acelui bust în curtea sediului central al PSD este cât se poate de normală, dacă ne gândim la istoria locului. Anormală este mintea limbricului uasecerist, ajuns peste noapte anticomunist. Tot demersul lui este de un ridicol îngrozitor. Să ne înţelegem bine: într-o ţară care îşi bate joc de istoria ei, când fiecare generaţie se străduieşte să şteargă orice amintire a înaintaşilor, orice gest de păstrare a memoriei contează.

Ce m-a şocat într-un fel în dimineaţa asta este puţinătatea informaţiilor despre personalităţile trecutului. Totul este vag, nesistematizat, şi de cele mai multe ori ai parte de articole din presă, polemice, denigratoare, sau laudative, mai niciodată obiective. Noi, românii, suntem în preistoria Internetului, din acest punct de vedere.

Prevenţia rutieră la români

Ce dracu' ar mai fi de comentat?! Deşi, în loc să-şi pună în faţa ochilor o pădure de cruci, n-ar fi mai sigur să respecte regulile de circulaţie?

Apocalipsa după zugravi

După bune şi loiale servicii(parcă ăsta-i clişeul), chiuveta din baia de serviciu s-a prăbuşit, la propriu, din senin. Luând cu ea şi o halcă sănătoasă din faianţă. Acum, dacă l-aţi fi cunoscut pe "meşterul" care a faianţat baia acum treizeci de ani, v-aţi face cruce că a rezistat atât!

Gândul să refacem baia ne dădea târcoale de ceva vreme. Era inevitabil sfârşitul de care v-am pomenit. Am tot amânat, dintr-un singur motiv: o astfel de înteprindere este un coşmar, ceva traumatizant, care te epuizează nervos şi te termină fizic, chiar dacă nu tragi tu la mistrie.

Meşterul român, oricât de bun ar fi(şi cei care se ocupă de haosul din casa mea chiar sunt profesionişti), are un defect esenţial. Nu e planificat. Face totul la inspiraţie, la plesneală, fără plan, începe mai multe operaţii, le lasă la jumătate, constată, candid, că a uitat să cumpere nu'ş ce maclavais, că nu se potriveşte nu'ş ce filet, iar curăţenia la "locul de muncă" este o noţiune necunoscută lui, sau cunoscută doar vag, din poveştile despre meşterii nemţi! Tu, care faci curat după ei, ai prefera, dacă ai şti, să pui faianţa, în loc să strângi molozul.

Celor care se vor grăbi să-mi spună că descriu modul în care este guvernată România le spun doar atât: "Honi soit qui mal y pense!"

Revenind la zugrăveala noastră, azi a fost crâncen: au frecat pereţii cu hârtie abrazivă! Un deliciu! Şi acum am praf în gură, aspiratorul, care, deşi a primit o pungă nouă înainte de supliciu, îmi dă de înţeles că-l dor rulmenţii motorului, ceea ce ar însemna că trebuie să-mi cumpăr unul nou, şi sigur am scăpat ceva cotloane neaspirate, un mop şi-a dat deja obştescul sfârşit, deşi de dimineaţă se afla încă pe raftul magazinului, şi, în general, e un coşmar. Mâine avem pauză. Luni urmează marea zugrăveală. Curăţenia care îi va urma va fi epică, normal!

Ce nu v-am spus este că şi în baia mare faianţa a fost pusă tot de "meşterul" de care am vorbit. Aşa că este rost de un nou coşmar. E doar o problemă de timp...

DNA cu palme academice

Nu, Danel Morar n-a fost ales membru al Academiei Române pentru c-a făcut din lupta împotriva corupţiei un succes de proporţii, în condiţii de deplină legalitate ţi un model de respect al drepturilor fundamentale ale omului. Lucrurile sunt mult mai banale: DNA trebuie să arbitreze între nişte cercetători ai manuscriselor eminesciene, cărora nu le place formatul electronic al respectivelor manuscrise, şi Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române.

De fapt, totul este de domeniul absurdului: unii scriu în Dilema veche şi Dilemateca neşte chestii-trestii despre un proiect al Academiei Române. Eugen Simion răspunde criticilor, şi se întreabă, ţinând cont de acuzaţii, de ce n-a fost denunţat direct la DNA, că tot se poartă.

Un dobitoc, om de afaceri şi liberal de prin Timişoara, face el denunţ la DNA, dracu' ştie de ce, pentru că gestul este total absurd. Argumentul cu "banii publici" nu ţine. Nu asta reproşau cei doi critici ai lui Simion, ci aspectele tehnice ale digitalizării manuscriselor.

O discuţie extrem de tehnică şi de specializată ajunge acum obiect de muncă pentru DNA. Ăia de la DNA nu se obosesc ei să citească legile, Constituţia, Codurile Penal şi Civil, şi se vor apuca de studierea manuscriselor şi de comparat ediţiile "Eminescu", HyperNietzsche şi ediţia electronică Wittgenstein ? Crede cineva asta cu adevărat?

Aştept cu nerăbdare răspunsul DNA la această năzbâtie. Ce ne vom râde! Tot pe bani publici, domnu' denunţător, că procurorii de la DNA câştigă un purcoi de bani, dacă vă mai amintiţi!

Revin la o mai veche obsesie a mea: definirea prea largă a "coruţiei" a născut astfel de monstruozităţi, şi va ajunge să bage în căcat pe toată lumea. Orice diliu poate reclama la DNA persoane publice, presa îşi va face "datoria", pe surse, evident, va începe linşajul, DNA îşi va umfla schema şi procurorii salariile, iar cetăţenii vor fi convinşi că nu mai au ce aştepta de la România instituţională.

Un ultim sfat, mai ales celor obişnuiţi îndeobşte cu cititul conturilor bancare: "Dilema veche şi Dilemateca" nu sunt recomandate. De preferat sunt tabloidele. Un cur gol de femeie este un cur gol de femeie şi nimic mai mult. Nu necesită interpretări, totul este foarte explicit. Şi oferă mai multe satisfacţii estetice decât "Luceafărul", să zicem...

PS: denunţătorul s-a supărat că l-am catalogat drept "dobitoc" Ce-i drept, eu am făcut-o direct, fărpă menajamente. Numai că doi dintre criticii lui Eugen Simion, folosiţi drept "argument", sau mă rog, "dovadă" în denunţ, fac fix acelaşi lucru, elegant, ce-i drept, nu ca mine. Sau cum spunea Bulă, pe ocolite: "“Nu ştiu cine este dl Mircea Popescu, nu am fost contactată de el înainte de depunerea denunţului său la DNA şi nu am (cu gestul şi denunţul) altă legătură decât aceea că dl Popescu a fost «inspirat», potrivit propriei declaraţii, de lectura unor texte din «Dilema Veche» şi «Dilemateca», semnate de mine şi de dl Constantin Vică. În momentul în care publici în presă, accepţi şi faptul că vei avea tot felul de cititori, cu reacţii din cele mai diverse, iscate de ceea ce au citit şi au înţeles. Mi se pare de domeniul simţului comun că asemenea gesturi ale cititorului vorbesc exclusiv despre cititor, personalitatea sa etc.”, a explicat Ioana Bot pentru Cotidianul. Nici Constantin Vică nu îl cunoaşte pe Mircea Popescu, despre care crede că “ar fi fost mai bine să citeze din articol, nu să mă recomande ca pe «un martor». Eu am câteva opinii argumentate în articolul din «Dilemateca», opinii pe care le-ar fi putut avea orice persoană care a folosit alte ediţii digitale şi care întelege cum se face o ediţie electronică utilă”, spune Vică.

Pentru un fund de femeie

Un exemplu clasic de manipulare: face furori pe Internet, dar nu numai, o poză în care Obama şi Sarkozy se uită după fundul apetisant al unei tinere. Ei bine, o înregistrare video a celor de la ABC arată altceva: singurul cu adevărat interesat de poponeţul cu pricina este Sarkozy! Acum, nu că ar fi grav că doi bărbaţi, fie ei şi şefi de stat, aduc un omagiu(mai mult sau mai puţin golănesc) frumuseţii unei dudui. Grav este că noile tehnici digitale permit manipularea realităţii într-un mod extrem de pervers. Şi cum deontologia în presă a devenit o amintire, lucrurile vor merge din rău în mai rău.

Iată cum comentează cei de la "Cotidianul" faza, şi cum o face ITMorar, care, ca orice rrrromân verde anticomunist(fost utecist şi uasecerist de nădejde!) urăşte stânga în general şi pe Obama în special. Noroc că tot tehnicile digitate aduc corecţiile de rigoare. Numai că s-ar putea ca în mormanul de informaţii rectificarea să scape neobservată, manipularea rămânând cu valoare de adevăr absolut. În cazul de faţă ideea din spatele manipulării era: "ăştia, în loc să se ocupe de problemele lumii, se uită după femei! Ce nevoie mai avem de politicienii ăştia de căcat, obsedaţi sexual?"

PS: aceeaşi poantă foto şi cu Medvedev, care pare fi beat şi susţinut de Berlusconi. De fapt, în secvenţa video se vede că Berlusconi îl prinde de umeri şi-i schimbă direcţia. Evident, cretinii de la Europa Liberă nu puteau scăpa ocazia.

Era prea frumos...

Ca să fie adevărat! Este vorba despre trustul de presă Realitatea-Caţavencu şi de reducerile drastice de salarii dictate de SOV. Asta după ce, la începutul anului, contrar celor petrecute în domeniu, pe fondul crizei, SOV mărise salariile tuturor cu 11%, dacă îmi aduc eu aminte bine. Atunci SOV îşi asuma pierderile, spunând că este pe "investiţii", acum se teme de faliment.

Din punctul meu de vedere, doar "INTACT" şi Media PRO sunt conduse profesionist, ca nişte afaceri, care urmăresc profitul. Ele vor trece peste criză fără prea mari probleme, şi chiar fără să dea oameni afară. Mai mult, ele vor fi singurele care vor profita de oportunităţile oferite de criză şi-şi vor mări cota de piaţă. Sunt integrate, există o sinergie între diferitele tipuri de media din trust, reuşesc să ţină costurile sub control şi nu risipesc bani pe tot felul de vedete mai mult sau mai puţin închipuite.

Fata lui Dan Voiculescu are, spre deosebire de tatăl ei, o colonie de arici în buzunar. El avea doar unu! Nici Sârbu nu este tocmai definiţia generozităţii! Ceea ce, din punctul de vedere al viitorului înteprinderii este un mare avantaj. Cei doi, spre deosebire de Vântu, au o idee clară despre ceea ce trebuie făcut pentru a rezista pe piaţă. Şi acţionează în consecinţă.

Paradoxal, zgârcenia celor doi patroni este acum un avantaj pentru angajaţi. Cei de la INTACT şi de la Media PRO au acum salarii mai mari, şi oricum decente, decât cei de la "Realitatea-Caţavencu".

Mai este ceva: şi Antenele, şi PRO TV au reuşit să-şi construiască o identitate, lucru pe care Realitatea nu l-a reuşit. Prea multe oscilaţii, prea multe vedete. Prea mulţi idioţi în trust la SOV. Care i-a lăsat de capul lor, şi se vede treaba că nu i-a dus capul prea mult!

Cotidianul o să sufere şi el. Rogozanu şi Cristian Teodorescu, doi dintre proştii mei preferaţi, trag câte-o doină de jale pe blogurile lor. Plâng degeaba: amândoi au băgat în mormânt câte o publicaţie până acum, deşi ştiu cum e cu eşecul. Le trece!

Nicio vorbă despre "mogulul" Patriciu. Sincer vorbind, "Adevărul" nu rupe gura târgului, iar tabloidele nu au cum evolua în sens invers presei scrise, adică au intrat şi ele în picaj.

Vom asista, probabil, la un război al preţurilor, pentru câştigarea de noi cote de piaţă. Realitatea Caţavencu, cu toate produsele ei, Evenimentul, România Liberă, chiar şi Adevărul, vreo câteva săptămânele, precum şi televiziunile de apartament, garsonieră şi debara vor ieşi foarte şifonate din acest război, asta dacă au noroc. Dacă n-au noroc, trag heblul! Nasol moment, şi nici coliva nu-i mai mişto!

Cu alte cuvinte, criza va face ceea ce n-a făcut piaţa: va aduce oferta media la dimensiunile reale ale pieţei şi la volumul optim al consumului.

Ştiu că mulţi se întreabă ce impact va avea această restructurare brutală a pieţei media asupra alegerilor prezidenţiale din toamnă. Sincer să fiu, nu mă interesează. Politica nu se face la televizor, şi nici în paginile ziarelor. Comunicarea publică nu e totuna cu şezătorile televizate.

Sigur, o presă ostilă este un handicap pentru oricine, inclusiv pentru Băsescu. Şi presa ostilă lui o să rămână majoritară, după această restructurare. Nu-i o veste foarte bună pentru Marele Cârmaci, care şi-a cam făcut-o cu mâna lui. Jurnaliştii sunt tot mai agresivi şi mai critici, iar reacţiile lui tot mai iritate şi mai ţâfnoase.

Probabil că se va încerca folosirea Internetului drept soluţie de salvare pentru unele publicaţii. Aparent este o soluţie corectă. Numai că gradul de penetrare a Internetului e una, consumul de publicitate e alta. Reclamele sunt prea agresive, sâcâitoare, şi mulţi sunt determinaţi să renunţe la a mai citi anumite publicaţii tocmai din cauza reclamelor.

Cam aşa văd eu lucrurile. Nu am pretenţia că sunt "analist media". Dar problemele din media, nerezolvate la timp, se răzbună. Sunt curios: cât va trece până când unii de prin presă, altminteri foarte "capitalişti" în discurs, vor întinde mâna la pomana statului? În cel mai pur stil deontologic, evident! S-auzim numai de bine şi faliment uşor, nesimţiţilor!

O analiză remarcabilă

Vă invit să citiţi expunerea lui Adrian Năstase la Roma: "Eşecul capitalismului şi crizele stângii". Diagnosticul este mai mult decât corect. Lipseşte doar medicamentul. De aici încolo începe greul. Inclusiv în PSD.

Ţepe bugetare

La ce sunt buni sociologii?

La noi, dacă îi judecăm pe sociologi doar după sondajele de opinie(partea cea mai vizibilă, poate singura, a activităţii lor!) la mai nimic. Bun, Turambar o să-mi zică ceva de dulce. Asta e!

Dar aş vrea să văd şi eu publicat un studiu de genul ăstuia, făcut de francezi. Să înţelegem şi noi cum stăm, ce modificări sociale a făcut socialismul, ce modificări capitalismul. Ascensorul social urcă, sau coboară? Pe la francezi a cam luat-o în jos. M-aş mira ca la noi să urce zglobiu.

Citez doar un fragment, pentru că mi se pare importantă referirea la rolul educaţiei în ascensiunea socială. "Les phénomènes de décrochage social sont bien réels mais assez limités, indiquent les chercheurs, reprenant les conclusions d'un ouvrage publié par la sociologue Camille Peugny (Le Déclassement, éd. Grasset). Ses travaux ont montré que 22 % à 25 % des trentenaires et quadragénaires se retrouvent aujourd'hui plus bas dans l'échelle sociale que leurs parents. Cette proportion était de 18 % au début des années 1980.

"La progression du phénomène n'est pas contestable. Mais elle reste contenue entre 3,5 et 7 points de plus en vingt ans", notent les auteurs de l'étude. Le rapport pointe le décalage entre ces statistiques et le ressenti de la population.

Education et emploi. Le déclassement à l'embauche constitue une des angoisses fondamentales dans la société française : être recruté sur un poste dévalorisé par rapport à son niveau de formation. Cela est perceptible pour les bacheliers, dont le diplôme n'est plus pertinent pour accéder à des emplois de cadres, ni mêmes de professions intermédiaires. "Ils forment le groupe le plus exposé au déclassement – tant salarial que professionnel", indique l'étude.

La nouveauté est que les diplômés de l'enseignement supérieur, en dehors des grandes écoles, connaissent aussi, désormais, des difficultés d'insertion sociale. Ce "déclassement" s'observe en particulier dans la fonction publique, qualifiée de "cas d'école" par les chercheurs en raison du nombre très élevé de surdiplômés. "64% des jeunes recrutés dans la fonction publique seraient en effet titulaires d'un diplôme supérieur – voire très supérieur – à celui normalement requis pour passer le concours." Cette situation contribue à expliquer les doutes quant à la méritocratie scolaire – alors même, notent les chercheurs, que le diplôme demeure la meilleure garantie d'emploi et de progression sociale."

Cu alte cuvinte, nici diploma de bacalaureat, şi nici anumite diplome universitare nu mai înseamnă mare lucru pe piaţa muncii. Asta în Franţa, unde se face carte, încă. La noi probabil jalea e şi mai mare.

Dar dacă sociologii nu vin cu studii solide, pe care să le promoveze, să formuleze recomandări, să sensibilizeze opinia publică, se vor alege doar cu înjurături, pe motiv de manipulare.

Cine e "pieţele"?

Un curios şi de tot râsul avertisment dat de FMI "pieţelor", pentru a nu anticipa de o manieră excesivă reluarea creşterii economice. De acord, niciodată nu eşti prea prudent când este vorba de situaţii volatile, de echilibre instabile, când supraestimarea unor indicatori economici poate genera instabilitate suplimentară.

Dar cui se adresează avertismentul? Cine e entitatea denumită generic "pieţele", căreia i se adresează avertismentul? Pieţele nu au urechi, nici ochi, şi nici creier. Pieţele sunt, de fapt, oameni, cu interese specifice, cu viziuni diverse despre starea economiei, despre cauzele şi consecinţele crizei economice. Ele nu sunt un mediu continuu şi omogen, "funcţionează" după reguli diferite, de cele mai multe ori antagonic şi conflictual.

Şi atunci, despre ce vorbim? Despre sexul îngerilor, ca să zic aşa. Fiecare dintre cei care întruchipează "pieţele" va acţiona cum îl taie capul, cu un singur gând în minte: maximizarea profitului. Cea mai bună dovadă: volatilitatea extremă din ultima vreme a preţului petrolului, deşi contracţia economiei globale a dus la scăderea cererii. Băieţii au pus mâna pe banii proştilor şi fac ce ştiu mai bine: speculează pe piaţa materiilor prime, deocamdată, aşa, de încălzire. Aceeaşi evoluţie o cunoaşte şi preţul alimentelor, tot pe fond speculativ, evident.

Statele, mari, mici, mijlocii, hiperputeri sau simpli milogi, nu mai controlează nimic în economia globală. Ele nu au decât un singur rol: să strângă rahatul lăsat în urmă de capitalismul victorios! Şi să plătească nota de plată socială. Cea mai bună dovadă e ameţeala numită G 8, care e de fapt G14, când nu e G 20! Şi ăştia vor să dea lumii un nou sistem de gestionare a mondializării! Băi, ne lăsaţi?

Capete rase şi creiere spălate

Corina Creţu şi Daciana Sârbu au emis un punct de vedere referitor la elucubraţiile unui extremist olandez, pe care nişte cretini l-au trimis în Parlamentul European pentru că le zice bine de Coran islamiştilor. Ei bine, cele două eurodeputate sunt înjurate ca la uşa cortului pe forumul de la Ziare.com şi pe cel al EvZ, de nişte oranjgutani misogini, cu suflet de slugă, lipsiţi de demnitate ca oameni, dacă de calitatea de "român" le este ruşine.

Dobitocilor ăstora nu le urez decât o întâlnire cu "capetele rase" din Olanda şi din Irlanda de Nord, sau cu mafioţii din Italia, care să-i ia la omor doar pentru că sunt români. Să vedem atunci dacă li se mai scoală "spiritul civic" şi-i mai înjură pe aceia care îşi fac datoria de a apăra interesele cetăţenilor români.

La aşa ceva ajungem când politicienii sunt acuzaţi la grămadă, când nu mai există nuanţe în nimic, când ura este singurul lucru care ne-a mai rămas. Cinci ani cu Băsescu, prieteni, au făcut minuni!

Democraţie în vremuri de xenofobie

Geert Wilders este liderul Partidului Libertăţii din Olanda, eurodeputat, xenofob, islamofob, antieuropean şi, în general, cam dus cu pluta. Omul nostru ne vrea pe noi şi pe bulgari "out of EU", de turci şi de ucrainieni să nici n-audă şi, în general, crede că ne-ar fi mai bine fără Uniune. Părerea lui. E drept că, aşa cum spun cei de la EuroNews, interviul cu flăcăul l-au făcut într-un soi de bunker din clădirea Parlamentului olandez, pentru că are nevoie de măsuri speciale de securitate, după ce a făcut un film împotrica Coranului.

Nebuni ca ăsta, grămadă în politica europeană. Semn de gravă degradare a democraţiei, ca sistem politic. Care sunt unele dintre motivele acestei stări de fapt ne spune, în "Le Monde", Bertrand Badie, profesor la Sciences Po, la Paris. Cum e mult de tradus, şi cum tot românul e francofon, citez în franceză.

1. On admet dans l'histoire occidentale que la démocratie s'est peu à peu confondue avec le gouvernement représentatif. Une représentation est tenue pour démocratique lorsque le choix des représentants s'effectue librement, sur la base d'une réelle compétition entre prétendants au pouvoir, et dans un contexte de débat public intense et rigoureusement libre. Plus tard, la notion de démocratie s'est élargie à des droits liés à la société industrielle, et en particulier les droits économiques et sociaux. On comprend ainsi que le concept de démocratie suscite une certaine ambiguïté : les représentants ne sont-ils pas de nouveaux aristocrates, certes désignés, mais en réalité rapidement indépendants du corps électoral qui les a désignés ? Les procédures de désignation ne sombrent-elles pas dans le formalisme jusqu'à réduire la liberté de l'électeur, à travers notamment la restriction des choix et la limitation de "l'offre politique" ? Le contrôle social, c'est-à-dire cette forme de pouvoir structurel et invisible, ne vient-il pas orchestrer le tout en confisquant une part essentielle de la liberté du citoyen ? Ajoutons à cela l'effet du contexte international : les Etats les plus faibles et les plus dépendants peuvent-ils véritablement se soumettre au jeu de la démocratie ?

2. Il faut insister sur la dimension transnationale de la mondialisation. Celle-ci pèse sur la démocratie d'une double façon. D'abord, à mesure que se construit une "mondialité", se pose fatalement la question de la démocratisation de ces espaces mondiaux, de la participation de tous, faibles et forts, pauvres et riches, aux grandes décisions globales. C'est un chapitre important des nouvelles relations internationales qui n'a pratiquement jamais été ouvert depuis 1945, malgré les revendications des uns et des autres. Mais, du coup, tout choix national étant plus ou moins exposé aux pressions et à l'activisme des acteurs transnationaux, vient partout se poser la question de la pérennité des délibérations démocratiques nationales. Les décisions-clés à l'intérieur de chaque Etat-nation restent-elles encore aujourd'hui soumises aux règles classiques de la démocratie? Cette question prend une dimension particulièrement aiguë avec la crise mondiale que nous connaissons, plus rebelle que jamais aux choix nationaux et aux délibérations nationales. Elle se pose même aux Etats-Unis, où la superpuissance commence à découvrir qu'elle n'a plus l'absolue maîtrise de ses choix économiques ou financiers.

3. L'Europe souffre sévèrement d'un triple déficit démocratique aujourd'hui. D'abord, en construisant l'Union européenne, nous n'avons pas été suffisamment attentifs aux conditions de sa démocratisation. A mesure que progresse l'intégration européenne, celle-ci tend normalement à déplacer les lieux de décision de la nation vers le nouvel ensemble régional. Or l'essentiel des techniques et des comportements démocratiques sont restés collés au niveau des nations, tandis que l'Union dans son ensemble reste fortement éloignée des peuples et des débats publics. Les navrantes élections européennes du mois dernier étaient là pour en témoigner.

Deuxièmement, l'Europe n'a pas su renouveler son offre politique. Elle s'est enkystée dans des choix anciens, pérennisés artificiellement par une classe politique qui a peur de se renouveler et de perdre ainsi ses privilèges. Les enquêtes d'opinion montrent du coup une faible adhésion des individus aux programmes partisans, un éloignement croissant de l'électorat par rapport à des partis tout entiers livrés à des jeux internes de pouvoir. La perte de crédibilité d'une social-démocratie peu imaginative, qui s'est en fait rendue au néolibéralisme sans critique ni imagination, s'observe partout en Europe, de la Scandinavie au monde méditerranéen.

Enfin, l'Europe a peu à peu perdu son originalité dans le concert de la mondialisation. Après avoir longtemps résisté, elle s'est alignée sur une sorte de néoconservatisme "soft", de "bushisme" mou, faisant du néolibéralisme une pensée unique. Le défaut de débat public est absolument catastrophique. Plus aucun Etat européen n'est vraiment confronté à l'heure des élections à de vrais choix gouvernementaux : l'opinion publique s'en lasse, risque de se détourner des urnes et de se réfugier dans un populisme qui constitue un vrai poison pour la démocratie. Voilà où nous en sommes.

4. Je reste fidèle à l'idée que la démocratie est affaire de comportements avant d'être affaire d'institutions. Le vote obligatoire a un parfum de contradiction. Quant au référendum, il a très vite tourné à la banalisation du plébiscite. Toutes ces pratiques ne feraient sens que si le citoyen renouait avec le débat public. Trois conditions sont nécessaires pour cela. D'abord un élargissement et une actualisation de l'offre politique, un effort d'imagination programmatique. Il était un temps où la prolifération des clubs (dans les années 1960) avait favorisé en France cette relance programmatique. Aujourd'hui, les acteurs politiques semblent embastillés dans le statu quo. La deuxième condition est une meilleure exposition des citoyens à la communication dont nous parlions tout à l'heure. On ne peut pas espérer un débat si l'information ne converge pas vers les grandes questions de société et si le débat à la base ne se trouve pas revalorisé. La troisième condition tient à la nécessaire émancipation de ce "carcan managérial" que nous subissons. On est entré dans le règne de la technique, du management. Un ministre des finances se permet de dénoncer à la tribune de l'Assemblée nationale ceux qui "pensent trop" ; on ne doit plus lire, et on ridiculise ceux qui ont la naïveté de faire encore leurs humanités. Il faut à tout prix gagner de l'argent, multiplier les signes extérieurs de richesse, réussir, quels que soient les moyens : dans cette cacophonie, le débat public n'a plus sa place et l'esprit démocratique s'assèche. Vous avez raison, c'est bien sur son lieu d'existence quotidienne que le citoyen réapprendra à vivre son esprit civique. "

Într-un fel sau altul, unele dintre cele spuse de Badie le-am spus şi eu, şi nu o dată. Mai ales faptul că o democraţie în care cetăţenii se retrag din spaţiul public nu mai este democraţie, ci un surogat.

Oricum trebuie să medităm la ceea ce se şi ni se întâmplă. Şi să nu credem că democraţia este starea naturală a societăţii umane, că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt un câştig ireversibil.

Răfuieli politice şi criză economică

Aflu că un nene de la partidul de căcat care a ajuns PDL, între altele şi "victimă" a odioasei Securităţi (pe care a servit-o cu cinste şi onoare şeful lui de partid şi de stat, Marele şi Înţeleptul Cârmaci), Mircea Toader, se pregăteşte să-l reclame la Parchet pe Călin Popescu Tăriceanu pentru "subminarea economiei naţionale". Vă daţi seama câte pagube de imagine le-a produs pedeleilor cazul Ridzi, dacă recurg la astfel de gesturi incalificabile.

Eu cred că trebuie să interzicem prin lege folosirea justiţiei pentru tranşarea răfuielilor dintre politicieni şi partide. Mizeria asta a început atunci madam Muscă l-a reclamat la PNA pe Adrian Năstase, pe motiv de casă. Odată plecat la vale, bulgărele de zăpadă nu mai poate fi oprit. Toată lumea reclamă pe toată lumea. Mai mult, Traian Băsescu a dus nebunia asta la paroxism, făcând remanieri guvernamentale cu mâna slugii lui de la DNA, Danel Morar. Deschid o paranteză: unde e "societatea civilă" în cazul Morar? România tocmai a fost condamnată la CEDO din cauza lui, pentru că a încălcat grav drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Individul ăsta mai poate sta la vârful justiţiei?

Criza economică globală este departe de a se apropia de sfârşit. De fapt, pentru România abia acum începe cu adevărat criza. Există un timp de întârziere în propagarea efectelor crizei, de la centrul sistemului către periferii. Criza a început ca una financiară, ceea ce nu a avut, în primă instanţă, ecouri în România, care nu avea bănci expuse pe subprime. Când însă criza s-a extins de la sistemul financiar la economia producătoare de bunuri şi servicii, prin intermediul creditului, nimeni nu a mai fost la adăpost.

România este insertată în procesul de globalizare atât direct, cât şi prin intermediul UE. Ca atare, nu poate gestiona cât de cât rezonabil decât acea parte a economiei care este globalizată direct, adică una foarte mică. Restul economiei depinde, cum am mai spus, atât de deciziile de la Bruxelles, cât şi de deciziile conducerilor marilor companii multinaţionale.

În aceste condiţii, când degradarea climatului economic şi social se accelerează, când creşte neliniştea şi chiar violenţa socială, singurul răspuns al clasei politice este un război pentru putere, de genul "care pe care"? Ei bine, da!

Şi atunci, cum mai au indivizii ăştia tupeul să dea ochii cu oamenii, cu "electoratul"? Uite că au! Pentru că tupeul este singura lor calitate. Tupeul ţine loc de tot: de proiect politic, de sistem de valori morale şi politice, de discurs şi de mod de acţiune.

Doar că tupeul nu poate rezolva problemele economiei şi societăţii româneşti. Pentru asta e nevoie de inteligenţă şi de simţ al datoriei. Nu în clasa politică veţi găsi aşa ceva...

Manual de furat statul

De la Gaben, via Chinezu'. Daţi click pe imagine, pentru a o mări.